Na

Standard

Cine poate să decidă când o casă nu-i natură?

Când din lut și din salivă, pasărea își face cuib

Ca din metale și crete tot găsite în pământ.

 

Cine zice că-i artificial tot ce omul face,

Când, te uiți la animal, crezi că el de-avea habar

Nu creștea el natural doua mâini și două picioare?

Și o husă de-și trăgea ziceam toți că-i sănătoasă,

Iarba lui nu-i iarba noastră.

 

Ieși din pântec și te-ndeamnă fiecare cum nu poate

Să te uiți la ei în gură, dinți albiți și plombe toate.

 

Dă țigara să o sting și arunc să fac doar apă

Mintea care-i tulburată nu mai știe de-unde vine

Și țigara aruncată din ce dracu-i fabricată?

Când rulată și de tine e natură… e metal… și sub soare, el te frige

Când un lac pare normal, înecații zic că minte.

 

Cine poate să decidă, să arunce încă-un pumn,

Cine crede-n artificii, să se bucure de fum.

22 de minute

Standard

Hașurez și mă uit la cele trei plante uscate și ofilite din ghiveci.

Denenez natura moartă, și văd o asemanare între viețile lor,

și viețile noastre.

Cerul e lung și plin de lumină. Clădirile cu acoperiș îl fac orizontal.

Calendarul cu sfaturi rămâne cu doua zile în urmă blocat, și privesc în direcția opusă lui,

imediat după ce mi se cere.

Am crescut fără nu, am crescut cu e vina mea.

Oamenii par, dar nu sunt;

Minutele par, dar nu sunt.

Ipoteză demonstrată

Standard

Pistele de bicicliști sunt precum străzile din România. Asfalt crăpat, dâmburi, gropi , neregularități și diferențe geometrice de nivel fac un traseu insuportabil dacă pedalezi cu viteză. Dalele și pavajul nu se înțeleg prea bine cu roata bicicletei și îmi pun problema unei noi achiziții sau schimbarea mijlocului de transport.

Mai am 45 de minute ca să scriu despre cât sunt de mulțumită de schimbarea mediului în care trăiesc. Compararea lumii civilzate cu mizeria sau atrocitățile celei de-a treia nu mă face, din păcate, mai recunoscătoare pentru ceea ce am. Sunt curioasă dacă la alți oameni chiar are un efect real, căci pe cel forțat îl recunosc deja la cât de des l-am văzut.

Acuma că am, nu îmi mai trebuie. Sub acest motto mă chinui să caut nemulțumiri dar nu le mai găsesc.

România este un incubator în care domină răutatea împreună cu iraționalul. Eu una, sunt fericită că aici nu crește acestă iarbă. Cine ar fi crezut că e posibil să mergi la lucru cu drag, că există un respect reciproc între colegi și chiar din partea superiorilor, și că sunt aproape inexistenți cei care suferă de complexe de superioritate sau care nu știu altceva decât să sape groapa altcuiva? Eu. Eu am crezut.

Salutări fostului meu manager de departament care m-a contrazis, și Ramonei împreună cu Ildiko, care voresc doar o limbă a cărei mentalități îi sunt străine. Problema nu e la mine. Ipoteza acum e demonstrată.

Bună ziua, cu ce vă pot ajuta?

Standard

Am luat cheile din broasca poștei și le-am cântărit cu palma, și cu ochii. Primul reflex a fost să mă uit peste umăr, să mă asigur că nimeni nu mă vede. Eram singură în scara blocului și căldura era în perfectă armonie cu răcoarea copacilor. Mi-am ascuțit urechile și am așteptat șase secunde în deplină liniște până să mă pornesc pe scări în sus. Cheile trebuia să le ascund cât mai repede, așa că le-am băgat în buzunarul drept de la pantaloni. Cu fiecare treaptă îmi bătea inima mai tare, prin cap îmi treceau gânduri de genul ce am să mă fac dacă mă vede cineva? dar dacă se va întoarce roșcata când va vedea că îi lipsesc cheile? Mă simțeam ca un făptaș fără plan sau experiență, incapabilă sa mint. Am sărit trepte și am făcut plecăciuni de frică să nu întâlnesc vreo privire, de frică să nu mi se citească îndrăzneala.

Am ajuns în dreptul ușii apartamentului meu. Tensiunea crește în timp ce bag mâna în buzunar să scot cheile, și de grăbită ce eram nu reușesc să o deschid, așa că încerc parcă somnambulă cheie cu cheie din rândul verigei. Probabil că mi s-a simțit frica, sau am făcut gălăgie prea mare că m-am trezit cu cineva urcând treptele, tot mai sus și mai sus.

Pentru un moment, care în astfel de cazuri pare etern, am crezut că s-a terminat, că am să mă fac suspectă sau chiar că am să fiu descoperită. Era deja în palier. Împing o nouă cheie și o încerc pe toate părțile cu ochii împăienjeniți spre vopseaua mată a ușii de la intrare. Simt cum sunt privită și cum gândește cel de lângă mine. Văd că nu reușesc să deschid ușa, așa că mă întorc să îmi arăt fața, și să înlătur orice dubiu că aș fi vreun infractor care sprage uși în blocuri cu mulți locatari. În fața mea, la doi pași depărtare se află o față rotundă cu nas teșit, pieliță albă și subțire, cu păr fragil ca pânza unui păianjen. Mă privește și mă măsoară în același timp, după care mă salută întrebător. Desigur că nu sunt încântată, dar zâmbesc și salut pe cât de mult posibil prietenos. Nasul teșit e tot teșit iar ochii continuă să proceseze, așa că întreb și eu mirată, ca eternul angajat în domeniul prestărilor de servicii: cu ce te pot ajuta?

Micul prinț

Standard

Scot două creioane de tip AAA, și las arătătorul pe doisprezece

E frig ce suflă din Rusia, și roz fularul moale

N-ai foarfece ca să-ți desfaci mănușile din ambalaj

Și mâinile-ți rămân tot goale, și pumnii tăi rămân închiși.

Pe șine stai în loc și-aștepți, să vezi nervozitate

Entuziasmul ți se simte, dar ai în față-mpotrivire

Iar eu îți iau speranța nouă, și fac iar scrum din toate.

Se încarcă… stau și-aștept, până de mult era eroare,

O poză ai, ce nu găsesc, și prințul mic iar moare.

Șase pahare colorate, și toate sunt deci diferite

În formă au asemănare, cel roșu are ciobul mare,

Și ce folos atunci mai are, roșul e roșu’, e culoare

Nimic nu moare, se destramă, odată ce a și trăit.

Alunelu’, Alunelu’…

Standard

Joci sau nu? Ți s-a întâmplat să ajungi cu o oră mai repede la lucru, și să treacă timpul ca și cum ar fi fost vorba de cinci minute. Bei din greșeală din cafeaua colegului pe care îl cunoști doar de astăzi. Cafeaua altora e groaznică, chiar dacă toți și-o iau de la același automat ca și tine. Vrei să pleci, dar aștepți ca ceilalți să plece înaintea ta și să îți deschidă drumul. Dacă o fac alții, înseamnă că e în regulă să procedezi la fel. Găsești întuneric, deși ai lăsat lumină în urmă și te miri cu fiecare zi mai mult de același lucru.

Te-ai decis că vrei să joci. Lanțul bicicletei sare cu fiecare neregulă de asfalt. Privești în spate și verifici dacă punga cu chips mai e, sau dacă a căzut în atenția pietonilor. S-a depus o pieliță de gheță și palmele încă-ți sunt ude de la ploaia de aseară. La fiecare 50 de metrii e câte un semafor în dreptul căruia frânezi, deși mașinile par să îți lase calea liberă. Copii de un jumătate de metru stau în loc, și-ți privesc irisul în timp ce pedalezi spre ei.

Nu joci. Imediat ce te-ai trezit îți aprinzi o tigară. Deschizi geamurile în larg și tragi perdeaua în lateral. Pentru o clipă ai dispărut din loc, ca la al doilea fum tras, să reapari. Aduni ban cu ban în portofel ajutându-te de inelar. Măsuța de cafea e plină cu pliante și alte mărunțișuri pe care îți vine greu să le sortezi. Indiferent de tipul de sonerie, alarma te umple de groază. Simți durere chiar și după ce o oprești. Ușile rămân închise. Mai aprinzi o țigară.

Poala altcuiva

Standard

Cunosc oameni cărora dacă le dai o bandă de scotch transparent ajung să lipeasca foi mâzgălite în cele mai neindicate locuri din casă, oameni care îți servesc ceai fierbinte în pahare de sticlă fără toartă, oameni care își beau cafeaua după ce și-au turnat în ceașcă circa 10-20 pliculețe sau linguri cu zahăr, care dorm în pat încălțați cu pantofii de stradă, care nu știu socotii și refuză să învețe matematica, care refuză să lase bacșiș și care dau bacșiș.

Astăzi când am ieșit să duc gunoiul m-am întâlnit cu o vecină în casa scării, a cărei nume desigur că nu-l știu. M-am mutat de curând din provincie în provincie schimbând doar limba. A fost pentru prima dată când am salutat și am privit-o în ochi. Am rămas mult ca să mă gândesc la acest lucru și era sigur, nu o mai văzusem. Era o roșcovană cu parul aspru dar frumos ondulat, cu ochii căprui si spâncenele subțiri, pielea deschisă încât îi vedeam venișoarele de la gât. Și-a rotunjit buzele într-un O, salutându-mă iar eu i-am răspuns privind conturul buzei depășit de ruj în colțul stâng. Ea desigur că nu are să afle decât pe mai târziu, în fața vreunei oglinzi de la toaletă. Nu-mi părea genul care să se uite în oglinzile mașinilor, să aibă una de poșetă cu ea, să se pozeze sau să se uite în reflexia telefonului, a geamurilor de pe stradă sau magazinelor din mall. Odată cu schimbarea obiceiului meu de-a mă ferii de oameni și conversații cu străinii, chiar dacă aș avea de câștigat o șurubelniță împrumutată la nevoie sau chiar o personă de-a locului care să mă îmbuibe cu locații mișto, chestii de vizitat, oferte și evenimente, eu am evitat să încep vreo conversație și mi-am întins mâna spre clanță, ținând ușa deschisă, să treacă ea liniștită. Se înțelege de la sine că mi-a mulțumit, dar fugar, deoarece deja avea fața întoarsă și era încă de pe acum cu trei pași înaintea mea. Cum nu aveam alt gând, am început să o privesc mai atent. Avea hainele de un croi clasic. Purta o fustă creion verde închis, cizmulițe negre cu toc mic, ciorapi negrii și peste, un palton scurt gri. Talia o avea subțire, la fel și picioarele. Pe umărul drept îi atârna o geantă de piele veche, neagră și uzată iar în mâna stângă avea niște plicuri deschise. Făcuse deja curba spre stânga când am deschis tomberonul și-am aruncat sacul din plastic plin cu materiale reciclabile. Chiar și cu lipsa gunoiului menajer, acel tomberon era umplut cu iz de bacterii. La întoarecere în scară mă frapase o neregulă în rândul din dreapta complet alb și metalizat. Observ o cheie rămasă în broasca cutiei poștale și de ea spânzurate niște franjuri roz împletite cu altele verzi deschis.