Revelații de genul mucegai sună a Muschi geil sunt singurele la care ajung, cocoțată pe scaunul pe care și-l trag copii francezi în fiecare seară ca să se poată privii în oglindă în timp ce își perie dinții. Experiența mea crescând era cu totul alta și satisfacția îmi era proporțională cu posibilitatea de a-mi vedea fața întreagă, nu doar ochii, în oglinda din baie. Mă întorc la acel scăunel, peste care bunicul din banc i-ar mai pune nepotului său niște ziare. Eu l-am gustat și am avut un déjà vu când bunicul unui cunoscut s-a oferit să facă același lucru când ajunsesem să-i deochi ceasul cu cuc de pe perete.
Dacă mă întorc la revelații, acestea rămân tot aceleași. Întorc fiecare cutie, fiecare doză, fiecare recipient ca să verific data expirării. Mă ambiționează să consum tot ce are un deadline. Îmi urmăresc cu rigurozitate e-mail-urile și răspund prompt cu aceeași claritate cu care book-uiam facturi cu centrul de cost greșit. Aștept să se facă ora 18, ora la care noul defilează și este prins ca o pană ce planează. E un cal din lemn pe raftul din bucătărie. În Italia sau Japonia ar fi perfect normal în farfurie, însă pe mine nu ma neliniștește ideea de cal pe etajeră, ci trairea artistului. Săraca bucată de lemn are ochii senini dar arcadele înțepate de îngrijorare, buzele din poze cu subiecți suferinzi de cretinism, iar urechile erecte precum ale unei feline.
N-am de gând să mănânc carne de cal. Am ajuns sfântă 99% din timp pe an. Procentajul nu ascunde niciun calcul, și da, îmi place să subliniez chiar dacă a mai fost subliniat. Ne întoarcem la veganism… refuz să îmi imaginez cum ar fi să NE întoarcem la veganism. Nu mă deranjează ce fac alții. Mulți sunt cei care adorm cu vreun aparat sugător de ioni în priză. Mai sunt trei prize de care nu m-aș atinge… luminez una de sare cât să mă umfle spre maimuțăreala unei cocoașe de cămilă (rezervă de grăsime, rezervă de grăsime; știu, știu!… ilustrez și eu un moment de The pursuit of happiness cu leul, regele junglei…).
Urăsc căștile.
suficientdemare 