De două zile mănânc doar curmale. Cei din Iran au încurcat reţeta de-mi vine să vomit lucruri pe care nici măcar un ştiam că le port în mine. Mi-am sticat şi obişnuinţa de-a arunca în colţul din stânga cu boltă resturile de ambalaj în tomberon odată ce-am intrat în hora japoneză cu spălatul seara. Mă trezesc şi ştiu că nu e nevoie să-mi stresez celulele cu Alepp-ul germanilor. Stau pe masă cu un detergent de spălat podele părca aşteptând în orice secundă să mi se facă sete de oţet verde.
Nu mai cumpăra nimic în casă că oricum imediat pleci. Aşa… nu mai cumpăr nimic în casă că oricum plec. Programare finalizată. Data viitoare mă las tunsă cum veau eu, nu cum mi se sugerează. De fiecare dată ştiu spre final ce freză mi-am dorit. Am papilele amorţite de la prea mult oşenism. E ceva ce se vindecă greu. Eradicarea actualelor generaţii pot doar să-mi confere o oarecare apă lină în viaţa prezentă.
În sfârşit plouă. După nenumărate apeluri, sau mai degrabă coordonate ale poziţiei soarelui, am la ce să mă uit şi să dau raportul. Verdele creşte sau străbate chelia tatălui meu. Bucuria e aceeaşi si exteriorizarea descrisă ca prin canalul optic. Îţi mulţumsc Columbus şi îmi ridic mătura să zdrobesc alte gângănii care prin mine vor fi date dispărute.
Am restabilit ordinea lucrilor în universul meu. Ceea ce cade, rămâne unde e, până răsare un motiv de transfer al gravitaţiei. Precum o cunoştintă care prezintă interes. Precum o şansă, ce se lasă întoarsă cu faţa către tine dacă cutezi să te apropii şi să descarci electroliţi.
Mi-aş face o brăţară, compusă din franjuri. Materialul folosit e conductor de informaţie şi se numeşte cablu. M-am decis în timpul orelor de căutat cuvinte în dicţionar, iar creierul meu aşteptase de mult provocarea. Problema de logică e că nu port bijuterii. Probatul e purtatul în cartea minţii mele.
Mi-am amintit că nu e cool să scrii despre tine. Acesta e şi motivul pentru care scriu despre mine.
suficientdemare 