Aici ţi-e paragraful!

Omul nu scrie când îi e bine, parcă totul e mai bine exprimat atunci când lucrurile nu merg precum ar trebui. Şi de ce? Deoarece când eşti fericit eşti preocupat să-ţi trăieşti viaţa şi să prinzi tot ce ţi se oferă din zbor. Alt motiv ar fi că fericirea aceea e doar o iluzie şi simţi că nu are substanţă, nu persistă încât să-ţi dea timp să te obişnuieşti cu ea şi să ajungi să şi scrii despre ea. Să scrii despre ce nu merge bine, despre obiceiuri şi gândiri proaste ale altora, ale niştor dihanii ale umanităţii, multe şi fiecare cu un ceva aparte, revoltător. Până şi mizeria are nuanţele ei. Sau să scrii despre cum e frumos, cum vezi la alţii. Deci sunt un nefericit al acestei lumi. Întrebarea-răspuns ar fi dacă scrii pentru tine sau pentru cititori. Trec mai departe fără ca să ma decid. Lumea e un rahat pe care câinii îl mănâcă atunci când nu găsesc altceva. Dacă ajungi să convingi pe cineva să te publice e pasul maxim pe care trebuie să ţi-l fi propus spre realizare. De ce ai merge mai departe? De ce ţi-ai dori mai mult decât atât? O demisie dată e un sine câştigat. Mi-am dat demisia de atâtea ori fără să fiu angajată undeva. Acuma mă împiedică cărţile de joc făcute din hârtie. O promisiune născută din aşteptări. Un cal aleargă fără să ştie că aleargă. Aminalele ne sunt superioare. Gândul de-a face fără a gândi are la bază adevăr. Naşterea minciunii se petrece în noi şi e comercializată, cumpărată şi purtată. Câştigi fără să rişti. Câtă inutilitate. Revoltător că aceasta nu se doreşte din start, dar ajunge un scop. Dar, precum fiecare cuvânt are un sens unanim acceptat şi unul individual, până şi adjectivele se dovedesc a fi inutile. În încercarea de-a lămuri ajungi să… să uiţi până şi ce vroiai să zici. Cuvintele sunt un lucru minunat, precum pigmenţii pe o suprafaţă albă. Cleiul se poate neglija. În 30 de minute trebuie să fii deja decis. Ne limităm. Poate, de fapt sunt şanse mari ca nici să nu-mi doresc ceva. Dorinţa de-a te autodefinii, de-a discuta despre tine însuţi e umilitoare. Viaţa îţi oferă mult mai multe ocazii să te autoumileşti. Dar degeaba deschid subiectul, nu mă aştept să se meargă mai departe decât media cu gândul. Particip la un amalgam de informaţie, şi doresc să mă arunc în curent să se întâmple ceva, să se declanşeze acel ceva. Cu cât o faci mai puţin conştient sau mai puţin analizat, cu atât te aproprii mai mult de ce cauţi. Cauţi desigur fără să ştii, şi e în regulă aşa. Lucrurile bune mereu se pierd şi se destramă de acel deosebit sau pur pe masură ce sunt disecate. Ca un fruct luat sre analiză. Mereu pătruns, tăiat şi supus lentilelor. Ajunge să se descompună singur, să explodeze ca un mesaj codat, de unică folosinţă. ‘Îmi place’ începe prost, ‘nu-mi place’ tot acolo e. Mă irită muzica pe care o ascult acuma, şi nu e nimic greşit în a fi iritat. Iritarea e sinceră şi poate fi luată în considerare fără o analiză prelungită. În 30 de minute nu realizez nimic. Rămân indecisă, e decizia mea. E o musculiţă de fructe pe care aş strivi-o cu satisfacţie. Uneori apar acele dorinţe de eliminare a unei alte vieţi care într-adevăr aduc atâta satisfacţie şi nicio urmă de regret, decât o mică dâră de sânge. Faceţi o analiză rapidă a setei pentru dâra roşiatică. Da, am ajuns chiar şi să mă adresez, dar fără vreo dorinţă de continuitate. Peisajul care conţine o linie de orizont chiar dintr-un birou supraaglomerat de fiinţe pulsânde şi vii în mecanism îţi conferă singurătatea unui câmp însorit şi plin de ierburi fără vreun câştig. Musculiţa a murit, de mâna mea, dar fără vărsare de sânge. Ce moarte e asta? Oare aşa dispare tragicul? Înaintăm spe cele cinci ţigarete neaprinse şi cea fumegândă. Apare neliniştea. Supraanaliză sper că nu e ceea ce fac, Rămânem la vigulă şi mă îndrept cu gândul la nota de patru trecută cu creionul minuscul al profesoarei care nu arunca sau nu pierdea niciodată lucruri. Învăţătoare. Cât face o titulatură. Cât fac cuvintele scrise pe o foaie, ordonat şi care se vor preteţioase şi capabile. Mă amuză şi mă face să vreau să  nu mai continui. Plictiseala se instalează rapid şi combinaţia ei cu interesul e acumularea pe care o ai în faţă şi continui să o citeşti. Care să fie scopul. Mereu e cautat şi toţi întreabă de el, cu excepţia cazului în care acesta iar nu coincide cu ce urmăreşte acea gândire. Lucrurile nespuse sunt hazlii. Atâtea îmbârligături sunt create şi misterul cel supradorit. Ah, inutilitate. Inutilitate, sinceră, desigur. Restul spaţiului îl dedic zâmbetului fără gând. Compilarea e cel mai sănătos lucru care îmi pare şi fezabil. Cazul meu e desigur unul special şi unic. Neînţeles de nimeni şi plin de sine. Continui cu pauză. Începem să ne remineralizăm şi să reparăm ţesuturile obosite cu trecerea pe o altă pagină. Desigur vizualizarea cu muşchii faciali încordaţi face toată munca. Ajung să urăsc mâncarea scoasă din frigider. De ce un frigider? Şi nu vreau să mă gândesc la prospeţimea mâncării şi la alte convenienţe aduse vieţii în societate când întreb asta. Reiau, de ce un frigider? Mai multe, şi chiar goale, mi-ar părea mai logic decât unul, dar plin. De ce o stomatită când chiar nu ai nevoie de ea. Lucruri care apar, îţi cad în poală şi ajungi să continui să ţii de capetele bluzei sau rochiei, dacă doriţi. Pantofii sunt făcuţi pentru a fi încălţaţi şi luaţi la galop precum un om, ce eşti. Un ultim zâmbet.

Aici ţi-e paragraful!